Te salut, lume a mea!

Aşa cum toţi şoferii de camion şi-au pus tăbliţe cu numele în geam, să-i ştie lumea, Costică, Dan, Mihai, Gică…aşa şi pe blog. Îţi pui gândurile la vedere convins fiind că-s valoroase şi vor vrea mulţi să le citească şi să-ţi zică apoi că i-ai luminat şi că desigur ideea asta despre care vorbeşti le stătea şi lor pe vârful limbii, doar nu ştia cum să iasă!  Aşa că de azi postez şi eu ca să-mi ţină loc de psiholog. Şi de terapeut. Sau de-amândoua. Şi ca să pot să spun tot ce-mi trece prin cap. Câteodată îmi place şi mie ce-mi trece prin cap; atunci poate ar fi drăguţ să mă citiţi. Deci, scriu!

….Sau poate că blogurile funcţionează după principiul ”dacă voi nu mă vreţi eu vă vreau”? )

Nu! M-am hotărât! Răspunsul e altul: blogurile sunt profunde. Deci … fără “pieces of wisdom from t-shirts”!Right?

Back to my blog?!

Hotarat lucru! am chef sa scriu din nou, macar putin putin, cate un gand/saptamana!

Câte feluri de a fi ?

Câte gânduri rămân nespuse ? câte dorinţe rămân neîmplinite ? câte iubiri rămân ascunse ? câţi paşi se pierd în direcţii nedorite? de câte ori facem totuşi ceea ce nu vrem să facem ? de câte ori facem doar ceea ce vrem cu adevărat să facem ? câte strângeri de mână sunt adânci ? câţi trecători se întâmplă să recunoaştem pe stradă, într-unul din drumuri ? de câte ori am promis şi nu am reuşit ? câte zâmbete sunt sincere ? de câte ori a durut fără rost ? unde se duc vorbele adevărate care n-au mai fost rostite? ….şi pentru toate întâmplările zilelor mele…cât de puternică mai e inima mea ??

 

Arestul e în trend…ascendent

La început ( sau atât cât îmi amintesc eu la ora asta…) a fost Becali şi un mare şoc. Cum?! Arestat?? Becali?? Apoi ne-am mai obişnuit cu ideea… Penescu, Căşuneanu, Voicu (indiferent de mediul din care provin şi cu ce se ocupă) şi cel care definitivează fără tăgadă trendul…Diaconescu. Cu el începe o nouă eră: a fi arestat şi anchetat a devenit o modă!!! E “cool” să fii astfel în centrul atenţiei ! Eşti “foarte tare” dacă apari măcar în câteva fotografii purtând cătuşe ! Braţele ridicate spre cer + cătuşe+ zâmbet triumfător=formula ideală ! Este ca şi cum ai spune: am reuşit!! Sunt arestat! Măcar pentru o zi…  

Jurnaliştii nu sunt PR işti. Şi nici invers!!

Toate studiile din lume o demonstrează! Şi practica o demonstrează!! Când oamenii politici vor înţelege acest lucru şi vor include în staff ul lor de campanie PR işti, mai mult decât jurnalişti, atunci vom vedea campanii bune!! Când jurnaliştii nu vor ocupa în diverse organizaţii poziţii de PR ist şi când toţi purtătorii de cuvânt vor fi făcut studii de specialitate, când jurnaliştii vor şti exact ce înseamnă PR şi când PR ul va şti exact cum funcţioneză redacţiile, când PR iştii vor număra semnele pentru a “măsura” un comunicat şi când jurnaliştii vor reproduce întocmai declaraţiile, atunci …atunci….cititorii se vor plictisi pentru ca toate articolele vor fi perfecte.   

În realitate, relaţia dintre cele 2 categorii e complexă, ambiguă, bazată pe negociere şi schimb de idei. Priorităţile lor sunt total diferite: daca relaţioniştii vor să-şi vadă comunicatul preluat şi publicat cât mai repede, jurnaliştii sunt gata să mai aştepte o zi sau mai mult dacă pot în schimb să mai obţină nişte detalii semnificative sau pot să mai adauge/verifice/îmbogăţească informaţia primită iniţial.

Dacă relaţioniştii vor şi ştiu să-şi prezinte subiectul într-o lumină favorabilă, atunci jurnaliştii vor trece totul prin filtrul numit „interesul pentru cititor”…în aceste condiţii, din comunicatul care dorea să pună într-o lumină favorabilă anumite aspecte nu mai râmăne uneori mare lucru… .

Ceea ce pentru relaţionişti este un comunicat preluat parţial/o publicare incompletă sau tratată în mod subiectiv este de fapt pentru jurnalişti o ştire adaptată publicului ţintă, „curăţată de toate detaliile nesemnificative”…

Ceea ce pentru un relaţionist este “cel mai important comunicat de presă al zilei” … poate trece neobservat în unele redacţii…

Şi exemplele ar putea continua.

Concluzie fermă : Relaţiile publice nu sunt egale cu jurnalismul! 

Vă place oraşul Iaşi?

Eu îl ador iremediabil, ca dovadă că nu m-am desprins de el deşi am avut câteva ocazii bune de a o face. Cu nostalgia celui care n-a avut ocazia să locuiască niciodată la bloc prind cu coada ochiului din fuga maşinii imaginea blocurilor ieşene. Ceea ce mă întristează şi chiar dezgustă sunt…hăinuţele/ chiloţeii/ pantalonii şi alte cele atârnate la uscat în înaltul balconului, în văzul tuturor….oare nu e la fel dacă le aşezi pe un suport special pentru uscat rufe care nu s-ar vedea deloc? şi vă vând un pont: încap mai multe rufe decât pe aţele acelea chinuite care se curbează sub greutatea hainelor. De ce preferă să le atârne sus şi de ce nu le atârnă jos? Vor ca toată lumea care trece pe stradă să ştie ce culoare au chiloţeii lor? Ba mai mult, vor să le vadă şi din interior, eventualii musafirii? Poate să fie siguri că nu-i fură nimeni? Chiar la etajul 8? Sunt ca gândurile pe blog, la vedere? Şi atunci ce să mai zic de acele suporturi montate în afara balconului, unde apa de pe rufe se scurge în capul tuturor celor care intră şi ies din scară. În cazul acesta ce să mai zic? este nevoia de a te face cunoscut?? în cele mai intime detalii??? Până într-acolo încât îmi imaginez gospodinele strigând, aplecându-se peste balcon: “Uitaţiiiiiiiiiiiii!!!!!!!!! Aştia sunt chiloţii mei!!!!!!!!!!”

Am încercat să văd blocuri fără chiloţei în alte oraşe, dar n-am reuşit. Am şi eu un vis….

Drumurile noastre de-o bandă şi ceva…

Eşti şofer?În România?N-ai avut accidente până acum pe DN-uri?cuuum???de 15 ani nimic, nimic?păi eşti foarte tare frate!Ştii de ce?Îţi zic imediat:

Mă întreb, cum se face că sunt atât de puţine accidente pe DN ce duce de la Iaşi spre Bacău, Paşcani sau Suceava de exemplu?? Pentru că drumurile astea sunt pline de capcane de parcă ar fi traseul unui concurs care să măsoare iscusinţa şoferilor. Mă gândesc la cele 2 treceri la nivel cu calea ferată, una la ieşirea din Leţcani spre Podu Iloaie şi cea de-a doua la intrarea în Podul Iloaie. Sincer, de câte ori aţi fost prima maşină care să oprească pentru că aţi văzut becul roşu şi aţi auzit semnalul sonor? Eu am oprit pentru că am avut norocul ca alţii în faţa mea să oprească (probabil nu ascultau muzică aşa cum făceam eu). Am carnet (încă îl am) din 1994 şi cred că aceste două treceri sunt nesemnalizate corespunzător. E o adevărată ruletă rusească! Să spunem că nu ţi-ai dat întâlnire cu trenul şi conduci liniştit – de data asta – după ce te-ai zdruncinat bine pe denivelările de după reprezentanţa Renault. Ca să înaintezi trebuie să depăşeşti camioanele, tirurile, chestiile fumegânde care ocupă o bandă şi jumătate. Nu măi, nu ocupă şoferii lor responsabili o bandă şi jumătate, ci…atât e drumul….de o bandă şi jumătate!!Maşinile mari nu încap bine pe ceea ce ar trebui să fie bandă de refugiu, deci fiecare glisare pe lângă ele e periculoasă; ai toate şansele să treci de mijlocul drumului în momentul depăşirii. Buuuun. Să zicem că ai o maşină mai mică şi treci fără probleme. Dar ce faci cu benzile duble care devin o singură bandă fix în vârful dealului, fără nicio avertizare, aşa cum e spre Suceva? Dacă nu eşti de-al locului şi faci drumul prima oară şi e noapte şi plouă? Iată de ce normele europene au îndepărtat copacii de pe marginea drumului…pentru că ştiau ei cum sunt DN-urile pe la noi…Să zicem că toate astea trec, ai scăpat. Mă întreb de asemenea dacă era nevoie de atâtea curbe strânse pentru a ajunge la Paşcani?Nu se putea un drum puţin mai drept, cu nişte curbe mai blânde? (aşa e şi când te apropii de Cluj dacă mă gândesc bine, multe multe curbe strânse, nu Lolo?Tu ziceai aşa parcă…)

Soluţie posibilă: Ca să circuli fără probleme ai nevoie de un copilot care: 1. să-ţi apese butoanele de recirculare a aerului în maşină când vezi că te apropii de un nor de fum negru, adică de vreun camion (asta dacă vrei să respiri decent în următoarele 10 minute…), 2. să flashuiască de zor toţi şoferii de trabant si dacie (sau alte cele apariţii de genul ce-ar trebui interzise pentru că n-ar obţine nicio jumătate de stea la un test de siguranţă a pasagerilor) care nu te lasă să înaintezi căci nu se vor da în veci la o parte ( nu se vor da la o parte pentru că pe banda de refugiu sunt sticle sparte/căruţe/ e depozitat nisip, pentru că oricum nu le pasă că ţin în spate vreo 7 bmw si mercedes în spume, pentru că oricum n-au oglindă retrovizoare în care să-i vadă sau dacă au e de nefolosit pentru că e spartă sau strâmbă), 3. un copilot care să pândească şi să-ţi confirme căruţele nesemnalizate şi cetăţenii în stare de ebrietate cu echilibru precar de pe marginea drumului, 4. un copilot care să aibă timp să întoarcă capul ca să citească toate indicaţiile de pe panourile aşezate frecvent paralel cu sensul de mers…(dacă sunt panouri!) 5…..mai ziceţi voi…

Eh, până la urmă ne-am obişnuit cu toate. Abili/atenţi/descurcăreţi/norocoşi şoferii în România…

Hai că vorbim pe mess…

Nu-i aşa că vi s-a întâmplat des să terminaţi o discuţie cu …”hai că mai vorbim pe mess?”E atât de simplu şi e gratuit! şi e la orice oră, spontan, ba chiar parcă ai curaj să zici mai uşor lucruri mai delicate/neplăcute pe care nu le-ai spune la telefon sau faţă în faţă. Eu am descoperit că messul dăunează grav reputaţiei/imaginii. De ce?? Pentru că la telefon n-aş fi ştiut dacă cel/cea cu care vorbesc ştie să despartă corect în silabe cuvintele româneşti!!! La telefon n-aş fi văzut orori cum ar fi: “Î-mi pare rău” , “Spune-ţi!” , “V-ă duceţi…” ; le-am primit pe mess şi au distrus – cred iremediabil – imaginea celor care mi-au scris aşa. Mi-aş fi dorit să-i aud la telefon, ar mai fi avut o şansă!!! E vina mea dacă astfel de exprimări au venit spre mine: am amestecat în adresa de pe yahoo prieteni şi contacte profesionale, de neiertat într-o societate corectă. Dar ce mai e corect azi… Greşesc??

Şi încă ceva, dacă tot m-am pus pe cârcotit…de câte ori aud “da, acesta este un material calitativ, sunt sigur”…mă gandesc că e complet greşit şi singurul mod în care putem folosi corect cuvântul “calitativ” este următorul: “din punct de vedere calitativ, acest material este bun”. No more comments!!!

Colegilor mei, cu drag

Nu voi înţelege niciodată cum pot profesorii, această categorie socială care oscilează atât de uşor între sublim şi jenant în ochii cetăţeanului de bine, cum pot, cum fac să devină, la nevoie, manageri buni în calitate de directori sau inspectori, psihologi buni în calitate de diriginţi, manageri de proiect pentru că mulţi au descoperit că pot face şi asta – implicit contabili – fără o pegătire prealabilă sau cu o minimă pregătire…cei care reuşesc – şi aş zice că numărul lor este impresionant – sunt demni de laudă: se adaptează, învaţă din mers, creează, intuiesc, reuşesc! Mă înclin. În faţa lor, cei ce reinventeză şcoala românească zi de zi, oră de oră, la catedră, mă înclin în faţa colegilor mei care petrec ore nenumărate şi neplătite la birou (Getuţa, şi tu eşti în gândul meu acum) sau cu elevii, în faţa celor care preferă să corecteze lucrările elevilor decât să se uite seara la Discovery; respect pe toţi colegii mei care au dat din sâmbetele şi din duminicile familiilor lor din cauza cercurilor pedagogice, olimpiadelor, seminariilor, cursurilor de formare, ma înclin şi îi respect pe toţi cei care au dedicat o viaţă profesiei, fără să aştepte mulţumiri sau recompense. Au făcut-o într-un firesc debordant. Vreau să ştie toţi că îi simt, îi înţeleg, îi cunosc şi îi iubesc!